O plimbare prin centrul Yangonului

Am ajuns în centru cu taxiul. Imediat ce am ieșit din mașină a trebuit să ocolesc un localnic obosit care a considerat locul potrivit pentru a se odihni ca fiind mijlocul trotuarului. Mulți dintre cei care dorm pe stradă nu sunt oameni ai străzii. Dar se obișnuiește să te întinzi și să ațipești unde ți se face somn: într-un parc, pe stradă, în autobuz, în camion cocoțat pe saci, în stația de autobuz, în zgomot și gaze de eșapament sau, cum spuneam, pe trotuar.

 

Câțiva pași mai încolo privirea mi-a trecut peste niște gunoaie la marginea trotuarului. Este o imagine des întâlnită prin Yangon.

Îmi place să mă uit și la căsuța poștală/soneria locatarilor imobilelor/blocurilor pe lângă care trec. Este de fapt o sfoară cu o greutate la capăt care servește pe post de sonerie sau căsuță poștală, câteodată folosită ca mijloc de transport pentru diverse cumpărături sau lucruri uitate în apartament, trimise jos prin această ață legată probabil la bucătărie, de un clopoțel. 

Foarte multe străzi din centru sunt pline de vânzători ambulanți. De la flori și fructe, la DVD/uri copiate, iar astăzi, surpriză, am văzut de vânzare niște șerpi în borcane. Am intrat în vorbă cu un trecător. O engleză foarte bună, un domn pe la 45-50 de ani, care mi-a răspuns la cele două întrebări ce le aveam: nu, nu sunt veninoși, iar unii îi cumpără pentru a le purta noroc.

E gălăgie, da. Și forfotă. De aceea termenul plimbare din titlu nu este foarte potrivit. Însoțitorii de autobuz strigă direcția în care se îndreaptă mașina, autoturismele claxonează, pe spațiul îngust rămas pe trotuar te strecori printre oameni într-o căldură ce s-a întețit în ultima săptămână. Câteodată mai miroase și nu foarte plăcut. Ne-am obișnuit.

E cald, iar pepenele roșu sau papaya curățate te îmbie de pe tăvi; fructele sunt protejate de muște de către vânzătorii care agită o nuia deasupra lor și în același timp îți zâmbesc încurajator sperând la o vânzare. Dacă te hotărăști să cumperi, felia de pepene este tăiată în bucățele și pusă în pungă de plastic cu o furculiță. Poftă bună! Dar, hmmm, mai încolo te îmbie mirosul de porumb fiert. Și un pic mai departe mirosul de prăjeală. Sunt porcării, adică diverse organe și părți din porc care sfârâie în ulei. Nu le-am gustat până acum. Am auzit, de la localnici, că sunt bune. Cu toate acestea, pe căldura ce e, nu te atrage atâta grăsime.

 

 

Mai încolo, un șir de bărbați așezați pe scăunele din plastic citesc ziarele. Mă bucur. Într-o țară în care cenzura a fost impusă ani în șir, presa scrisă a explodat în ultimii ani, numeroase ziare și reviste fiind lansate. Ochii îți mai fug la arhitectura clădirilor, majoritatea fiind în mare nevoie de renovare. Dar ce impunătoare și frumoase au fost odată, atunci când englezii și-au pus amprenta arhitecturală și în acest colț de lume...

În final, am intrat să beau o apă la un restaurant local înainte de a se deschide restaurantul la care voiam să iau prânzul. Chelneri zâmbitori, iar proprietara a început să îmi pună în față tot felul de foietaje. Eu cerusem doar o apă. Cu toate acestea, tentația și curiozitatea (!) erau mari și am început să gust din crema de zahăr ars și din brioșa tocmai scoasă din cuptor. Foarte bune. Doamna se pune la masă cu mine. Mâ întreabă de unde vin, unde stau în Yangon. Îmi spune cu mândrie că fiica ei este doctor la New York. Îmi arată poze pe telefonul mobil, cu diploma și cu tânăra pozând în Times Square. Este fericită că am intrat, iar eu sunt fericită pentru ea. I-am promis că mă voi întoarce pentru un prânz deoarece desertul m-a convins. O apă de 500ml, o cremă de zahăr ars, o brioșă și un chec cumpărat pentru acasă m-au costat 1900 de Kyats (2 USD).

Nu ne plictisim niciodată atunci când suntem în centrul orașului, dar adevărul e că obosești. Mereu se întâmplă ceva sau observi lucruri ieșite din comun...ul culturii noastre.

Să aveți un sfârșit de săptămână frumos!

P.S. Bineînțeles, astăzi nu am plecat înainte de a cumpăra căpșuni.