Dala - Viața de Cealaltă Parte a Râului

Au trecut doi ani de când am traversat pentru prima dată râul Yangon cu feribotul. La debarcaderul din Dala ne întâmpină aceeași agitație. Însă de această dată mă strecor ușor pe lângă "ghizii" insistenți cu un "jezu be" ferm, adică "mulțumesc". În jurul nostru oamenii se grăbesc să iasă de pe debarcader și să își continue treburile zilnice. Unii cară pe spate pachete imense cu lucruri pe care nu le găsesc în satele din delta Irrawaddy de unde provin. Mulți fac naveta între Dala și Yangon pentru servici. Râul este o forfotă de feriboturi și bărci care parcurg un du-te-vino constant între cele două maluri. Câțiva localnici din Dala sunt oameni de afaceri modești care revând produsele cumpărate din piețele din Yangon la tarabele situate pe aleile înguste din orășel. 

Rămânem în Dala, fiind însoțită de o prietenă din Myanmar. Mi-am propus să vizitez Chu Chu, un atelier care reciclează în principal pungi de plastic și care a fost fondat în 2013 printr-un proiect finanțat de Uniunea Europeană. De asemenea, vrem să profităm de vremea bună pentru a descoperi aleile din Dala, obervând viața zilnică a localnicilor. 

Dacă vizitezi doar Dala vei lua o "trishaw", bicicleta cu ataș răspândită în Sud-Estul Asiei. Din fericire, atât eu cât și prietena mea ne-am înghesuit într-una: eu în față, ea în spate. De fapt a fost pentru prima dată când am folosit un astfel de mijloc de transport în Myanmar. Mai negociezi prețul oferit de șofer, și așa accesibil, atunci când știi că vom porni la drum prin efortul depus de el? 

În curând ieșim din forfotă. Trishaw înaintează agale pe aleile înguste cimentate de curând. În Dala există doar câteva străzi pe care circulă mașini. De aceea ai impresia de multe ori că te afli la țară. Din acest motiv mă gândesc la Dala ca la un sat. Unii consideră orașul Dala ca fiind o suburbie a Yangonului. Sunt de acord că va deveni o suburbie, dar nu înainte de a se construi podul care va lega centrul Yangonului de Dala. După ultimele informații din presă construcția nu va începe înainte de 2017. Dar când va începe, după cum avem alte exemple concrete de poduri de prin oraș, va fi finalizată în timp record. 

Localnicii știu unde este localizat atelierul Chu Chu în Dala. Știu, de asemenea, că Chu Chu reciclează plastic. În Myanmar plasticul se găsește oriunde. Practic artizanii își iau materia primă din fața porții. În afară de această sursă deloc neglijabilă care este strada, aceștia vizitează regulat piețele din Yangon de unde se întorc cu saci imenși plini cu pungi de plastic și ambalaje de la cafeaua instant. 

Numele Chu Chu a devenit popular după ce vânzările produselor au crescut la magazinul Pomelo din Yangon. Artizanii locali au fost la început școlarizați de către designeri din afară. Aceștia continuă să lucreze împreună cu localnicii la îmbunătățirea produselor și pentru a testa noi idei. Începând cu acest an Chu Chu a început să vândă direct de la atelierul din Dala. Proiectul s-a dezvoltat frumos, iar acum multe familii din zonă s-au alăturat acestuia, cu cele mai multe persoane lucrând de acasă. Acestea aduc înapoi pungi împletite din fâșii de plastic, coperți pentru protejarea cărților, penare, coșuri de gunoi împletite din ambalajele de la cafeaua instant sau diverse alte lucruri împletite.

 

Localnicii implicați în proiect își asigură un venit constant, într-o zonă care nu abundă în locuri de muncă. Multe familii au reușit în acest fel să își plătească datoriile. Producătorii se întâlnesc regulat pentru a discuta modelele noi, pentru a livra produsele și pentru a participa la școlarizări. Mai nou aceștia au început să prelucreze și cauciucul roților care sunt aruncate. Am studiat măiestria cu care au creat curele, portmonee, huse și chiar covoare. Prietena mea myanmareză a fost uimită de acest proiect.

După o vizită scurtă la atelier ne continuăm excursia pe aleile adormite. Este aproape ora prânzului și este foarte cald. Cu toate acestea, pe ambele părți ale aleii, printre case, stagnează apă amestecată cu gunoi. În Dala nu există un sistem de canalizare și de aceea casele se construiesc ridicate de la sol, cu un poduleț din bambus care face legătura cu intrarea casei. În timpul musonului apa inundă spațiul dintre case. Construcțiile sunt ridicate din bambus sau din ciment, depinde de situația financiară a proprietarului. Unele terenuri sunt împrejmuite cu sârmă ghimpată. "Cei cu bani au început să cumpere teren în Dala. Îl împrejmuiesc așteptând investitorii pentru a încheia o afacere bună în câțiva ani. Prețul terenului a crescut mult în ultimii ani", se plânge șoferul nostru. 

Îl rugăm să oprească când observăm un băiețel întins pe o bancă lungă de lemn aflată deasupra apei și a gunoiului aruncat la înâmplare care scrie de zor într-un caiet. " Își face temele?", mă întreb. 

Intrăm în vorbă cu mama lui care fierbe o cantitate impresionantă de orez pe o sobă cu cărbuni. 

Femeia ne spune că are 44 de ani și șapte copii. Într-un fel simte nevoia să ne explice că a doua zi urmează să fie trimiși de către autorități oameni care să facă o curățenie generală. În excursia noastră de dimineață văzusem doar un singur tomberon de gunoi și la un moment dat două femei care împingeau de un altul. Cu toate acestea consider că autoritățile trebuie să îi educe pe localnici la ce înseamnă să trăiești înconjurat de gunoi și câte boli pot fi evitate cu un minim de igienă. 

Vedem mulți copii jucându-se pe străduțele din fața caselor și aflăm că școala este închisă. Profesorii din Dala participă la o școlarizare de o zi. Șoferul nostru este fericit. Simte că lucrurile se îmbunătățesc. Profesorii sunt școlarizați, iar acum copiii pot să studieze gratuit până în casa a 8 a. 

Ne terminăm excursia cu o vizită acasă la șoferul nostru, după ce îl rog să ne arate unde locuiește. Ne conduce spre capătul orașului, unde începe câmpul de orez. Ochii ni se odihnesc pentru o vreme pe verdele crud al plantelor tinere. Șoferul care acum devenise ghidul nostru își parchează bicicleta și ne roagă să îl urmăm pe jos. După câțiva metri parcurși pe un pământ bătătorit ne aflăm printre locuințe improvizate din bambus. Una dintre aceste case este a lui. 

Câțiva copii din zonă merg după apă, la o pompă aflată în apropiere. Observăm cum doi băieți, unul de nouă și altul de doisprezece ani, își umplu de zor canistrele și gălețile. Apa este murdară. Este apa ce o primesc de la autorități. "Beți această apă?"."Nu, este folosită numai la gătit", îmi explică șoferul. "Pentru băut luăm apă dintr-un lac care se umple cu apă de ploaie în timpul musonului". Pe drum spre debarcader ne arată lacul care este acoperit de vegetație și nuferi. Probabil că nu toți localnicii din Dala au aceleași surse de apă, dar acestea două mi se par periculoase pentru sănătate. 

Am văzut același tip de case de bambus la ieșirea din Yangon, în drum spre plaja de la Ngwe Saung. Aceste construcții din Dala sunt improvizate și temporare. Pământul nu aparține oamenilor. Aceștia plătesc o chirie la un proprietar prosper fără a primi însă vreo asigurare că nu vor fi evacuați în cazul în care apare vreo posibilitate de investiții pe acel teren. Chiria anuală este de MMK360,000. Fiecare familie de acolo are o poveste tristă în spate, precum cele pe care le-am citit în cartea "Pe drumul spre Mandalay" a lui Mya Than Tint. Părinții șoferului nostru s-au despărțit cu mulți ani în urmă și ca urmare au vândut casa comună din Dala. În mod ironic aceștia locuiesc acum unul lângă altul în două case din bambus separate, lângă copiii lor. Frații și surorile ghidului nostru locuiesc în apropiere unii de alții. Zece oameni, adulți și copii, locuiesc în cele două camere mici ale șoferului nostru care împarte casa cu familia fratelui său.

Șoferul are 38 de ani, 3 copii, a terminat 2 clase (fiind cel mai mare dintre frați a trebuit să lucreze pentru a aduce un venit suplimentar familiei destrămate), închiriază o trishaw în fiecare zi pentru care plătește o taxă de MMK1,000 și câștigă în medie zilnic MMK6,000 (aproximativ 5Euro).

În momentul în care ajungem la debarcader și vedem numărul mare de șoferi de trishaw care așteaptă potențiali clienți mă întreb câți oameni se află în aceași situație grea ca și omul pe care l-am lăsat în urmă. 

Turistul observă, iar întrebările nu întârzie să apară. De multe ori nu primește niciun răspuns deoarece prea puțini localnici vorbesc engleza. Străinul care locuiește de o perioadă în Myanmar, când face astfel de vizite, insistă să primească un răspuns și încearcă să înțeleagă cum funcționează sistemul. Este de multe ori dificil. Majoritatea turiștilor își vor aminti de Dala ca de un oraș înghețat în timp, cu alei prăfuite și murdare, cu localnici prietenoși, cu o inițiativă de reciclare a deșeurilor din plastic de admirat și multiplicat și cu o pagodă cu un călugăr mumificat aflat într-o cutie de sticlă. 

Eu am plecat gândindu-mă la viitorul neexistent al acestor oameni și mai ales la greutățile zilnice pe care copiii le trăiesc. Cu toate acestea sunt fericiți, zâmbesc, se joacă, aleargă și salută cu un "Bună!" zgomotos. Nu au trăit niciodată mai bine. Îmi voi aminti de acest lucru toată viața. Nu am voie să uit!