Au trecut doi ani
de când am traversat pentru prima dată râul Yangon cu feribotul. La debarcaderul din Dala ne întâmpină aceeași agitație. Însă de această dată mă
strecor ușor pe lângă "ghizii" insistenți cu un "jezu be"
ferm, adică "mulțumesc". În jurul nostru oamenii se grăbesc
să iasă de pe debarcader și să își continue treburile zilnice. Unii cară pe
spate pachete imense cu lucruri pe care nu le găsesc în satele din delta
Irrawaddy de unde provin. Mulți fac naveta între Dala și Yangon pentru servici. Râul
este o forfotă de feriboturi și bărci care parcurg un du-te-vino constant între
cele două maluri. Câțiva localnici din Dala sunt oameni de afaceri modești care
revând produsele cumpărate din piețele din Yangon la tarabele situate pe aleile
înguste din orășel.
Rămânem în
Dala, fiind însoțită de o prietenă din Myanmar. Mi-am propus să vizitez Chu
Chu, un atelier care reciclează în principal pungi de plastic și care a fost fondat în 2013 printr-un proiect finanțat de Uniunea Europeană. De asemenea, vrem să profităm de vremea bună pentru a
descoperi aleile din Dala, obervând viața zilnică a localnicilor.
Dacă vizitezi
doar Dala vei lua o "trishaw", bicicleta cu ataș răspândită în
Sud-Estul Asiei. Din fericire, atât eu cât și prietena mea ne-am înghesuit
într-una: eu în față, ea în spate. De fapt a fost pentru prima dată când am folosit un astfel de mijloc de
transport în Myanmar. Mai
negociezi prețul oferit de șofer, și așa accesibil, atunci când știi că vom porni
la drum prin efortul depus de el?
În curând ieșim din forfotă. Trishaw înaintează agale pe aleile înguste cimentate de curând. În Dala
există doar câteva străzi pe care circulă mașini. De aceea ai impresia de multe
ori că te afli la țară. Din acest motiv mă gândesc la Dala ca la un sat. Unii
consideră orașul Dala ca fiind o suburbie a Yangonului. Sunt de acord că va deveni o
suburbie, dar nu înainte de a se construi podul care va lega centrul Yangonului
de Dala. După ultimele informații din presă construcția nu va începe înainte de
2017. Dar când va începe, după cum avem alte exemple concrete de poduri de prin
oraș, va fi finalizată în timp record.
Localnicii știu
unde este localizat atelierul Chu Chu în Dala. Știu, de asemenea, că Chu Chu
reciclează plastic. În Myanmar plasticul se găsește oriunde. Practic artizanii își
iau materia primă din fața porții. În afară de această sursă deloc neglijabilă
care este strada, aceștia vizitează regulat piețele din Yangon de unde se
întorc cu saci imenși plini cu pungi de plastic și ambalaje de la cafeaua
instant.
Numele Chu Chu a devenit popular după ce vânzările produselor au
crescut la magazinul Pomelo din Yangon. Artizanii locali au
fost la început școlarizați de către designeri din afară. Aceștia continuă să
lucreze împreună cu localnicii la îmbunătățirea produselor și pentru a testa
noi idei. Începând cu acest an Chu Chu a început să vândă direct de la atelierul din Dala. Proiectul s-a dezvoltat frumos, iar acum multe familii din zonă s-au
alăturat acestuia, cu cele mai multe persoane lucrând de acasă. Acestea aduc înapoi
pungi împletite din fâșii de plastic, coperți pentru protejarea cărților, penare,
coșuri de gunoi împletite din ambalajele de la cafeaua instant sau diverse alte lucruri împletite.
Localnicii implicați în proiect își asigură un
venit constant, într-o zonă
care nu abundă în locuri de muncă. Multe familii au reușit în acest fel să își plătească datoriile. Producătorii se întâlnesc regulat pentru a discuta
modelele noi, pentru a livra produsele și pentru a participa la școlarizări.
Mai nou aceștia au început să prelucreze și cauciucul roților care sunt aruncate. Am
studiat măiestria cu care au creat curele, portmonee, huse și chiar covoare. Prietena
mea myanmareză a fost uimită de acest proiect.
După o vizită scurtă la atelier ne continuăm excursia pe
aleile adormite. Este aproape ora prânzului și este foarte cald.
Cu toate acestea, pe ambele părți ale aleii, printre case, stagnează apă
amestecată cu gunoi. În Dala nu există un sistem de canalizare și de aceea
casele se construiesc ridicate de la sol, cu un poduleț din bambus care face
legătura cu intrarea casei. În timpul musonului apa inundă spațiul dintre case. Construcțiile sunt ridicate din bambus sau din
ciment, depinde de situația financiară a proprietarului. Unele terenuri
sunt împrejmuite cu sârmă ghimpată. "Cei cu bani au început să cumpere teren
în Dala. Îl împrejmuiesc așteptând investitorii pentru a încheia o afacere bună
în câțiva ani. Prețul terenului a crescut mult în ultimii ani", se plânge
șoferul nostru.
Îl rugăm să oprească când observăm un băiețel întins pe o bancă lungă de lemn aflată deasupra apei și a gunoiului aruncat la înâmplare care scrie de zor
într-un caiet. " Își face temele?", mă întreb.
Intrăm în vorbă cu mama lui
care fierbe o cantitate impresionantă de orez pe o sobă cu cărbuni.
Femeia ne spune că are 44 de ani și șapte copii. Într-un fel simte nevoia să ne explice că a doua
zi urmează să fie trimiși de către autorități oameni care să facă o curățenie generală. În excursia noastră de dimineață văzusem doar un
singur tomberon de gunoi și la un moment dat două femei care împingeau de un altul. Cu toate acestea consider că autoritățile trebuie să îi educe pe localnici la ce înseamnă să
trăiești înconjurat de gunoi și câte boli pot fi evitate cu un minim de igienă.
Vedem mulți
copii jucându-se pe străduțele din fața caselor și aflăm că școala este închisă. Profesorii din Dala participă la o școlarizare de o zi.
Șoferul nostru este fericit. Simte că lucrurile se îmbunătățesc.
Profesorii sunt școlarizați, iar acum copiii pot să studieze gratuit până în
casa a 8 a.
Ne terminăm
excursia cu o vizită acasă la șoferul nostru, după ce îl rog să ne arate
unde locuiește. Ne conduce spre capătul orașului, unde începe câmpul de orez.
Ochii ni se odihnesc pentru o vreme
pe verdele crud al plantelor tinere. Șoferul care acum devenise ghidul nostru își parchează bicicleta și ne roagă să îl urmăm pe jos. După câțiva metri parcurși
pe un pământ bătătorit ne aflăm printre locuințe improvizate din bambus. Una
dintre aceste case este a lui.
Câțiva copii din zonă merg după apă, la o
pompă aflată în apropiere. Observăm cum doi băieți, unul de nouă și altul de
doisprezece ani, își umplu de zor canistrele și gălețile. Apa este murdară. Este apa ce o primesc de la autorități. "Beți această apă?"."Nu, este folosită numai la
gătit", îmi explică șoferul. "Pentru băut luăm apă dintr-un lac care
se umple cu apă de ploaie în timpul musonului". Pe drum spre debarcader
ne arată lacul care este acoperit de vegetație și nuferi. Probabil că nu toți
localnicii din Dala au aceleași surse de apă, dar acestea două mi se par
periculoase pentru sănătate.
Am văzut același
tip de case de bambus la ieșirea din Yangon, în drum spre plaja de la Ngwe
Saung. Aceste construcții din Dala sunt improvizate și temporare. Pământul nu
aparține oamenilor. Aceștia plătesc o chirie la un proprietar prosper fără a
primi însă vreo asigurare că nu vor fi evacuați în cazul în care apare vreo
posibilitate de investiții pe acel teren. Chiria anuală este de MMK360,000.
Fiecare familie de acolo are o poveste tristă în spate, precum cele pe care
le-am citit în cartea "Pe drumul
spre Mandalay" a lui Mya Than Tint. Părinții șoferului nostru s-au
despărțit cu mulți ani în urmă și ca urmare au vândut casa comună din Dala. În
mod ironic aceștia locuiesc acum unul lângă altul în două case din bambus separate,
lângă copiii lor. Frații și surorile ghidului nostru locuiesc în apropiere unii
de alții. Zece oameni, adulți și copii, locuiesc în cele două camere mici ale
șoferului nostru care împarte casa cu familia fratelui său.
Șoferul are 38 de
ani, 3 copii, a terminat 2 clase (fiind cel mai mare dintre frați a
trebuit să lucreze pentru a aduce un venit suplimentar familiei destrămate),
închiriază o trishaw în fiecare zi pentru care plătește o taxă de MMK1,000 și
câștigă în medie zilnic MMK6,000 (aproximativ 5Euro).
În momentul în
care ajungem la debarcader și vedem numărul mare de șoferi de trishaw care
așteaptă potențiali clienți mă întreb câți oameni se află în aceași situație
grea ca și omul pe care l-am lăsat în urmă.
Turistul observă, iar
întrebările nu întârzie să apară. De multe ori nu primește niciun răspuns deoarece prea puțini localnici vorbesc
engleza. Străinul care locuiește de o perioadă în Myanmar, când face
astfel de vizite, insistă să primească un răspuns și încearcă să înțeleagă cum
funcționează sistemul. Este de multe ori dificil. Majoritatea turiștilor își
vor aminti de Dala ca de un oraș înghețat în timp, cu alei prăfuite și murdare,
cu localnici prietenoși, cu o inițiativă de reciclare a deșeurilor din plastic de
admirat și multiplicat și cu o pagodă cu un călugăr mumificat aflat într-o cutie de sticlă.
Eu
am plecat gândindu-mă la viitorul neexistent al acestor oameni și mai ales la
greutățile zilnice pe care copiii le trăiesc. Cu toate acestea sunt fericiți, zâmbesc, se joacă, aleargă și salută cu un "Bună!" zgomotos. Nu au trăit niciodată mai
bine. Îmi voi aminti de acest lucru toată viața. Nu am voie să uit!
Wow, what a fantastic post. The best post around. Thumbs up
ReplyDeleteTravel to Myanmar
Thanks a lot! Best wishes, Cristina!
ReplyDelete