Dala - Viața de Cealaltă Parte a Râului

Au trecut doi ani de când am traversat pentru prima dată râul Yangon cu feribotul. La debarcaderul din Dala ne întâmpină aceeași agitație. Însă de această dată mă strecor ușor pe lângă "ghizii" insistenți cu un "jezu be" ferm, adică "mulțumesc". În jurul nostru oamenii se grăbesc să iasă de pe debarcader și să își continue treburile zilnice. Unii cară pe spate pachete imense cu lucruri pe care nu le găsesc în satele din delta Irrawaddy de unde provin. Mulți fac naveta între Dala și Yangon pentru servici. Râul este o forfotă de feriboturi și bărci care parcurg un du-te-vino constant între cele două maluri. Câțiva localnici din Dala sunt oameni de afaceri modești care revând produsele cumpărate din piețele din Yangon la tarabele situate pe aleile înguste din orășel. 

Rămânem în Dala, fiind însoțită de o prietenă din Myanmar. Mi-am propus să vizitez Chu Chu, un atelier care reciclează în principal pungi de plastic și care a fost fondat în 2013 printr-un proiect finanțat de Uniunea Europeană. De asemenea, vrem să profităm de vremea bună pentru a descoperi aleile din Dala, obervând viața zilnică a localnicilor. 

Dacă vizitezi doar Dala vei lua o "trishaw", bicicleta cu ataș răspândită în Sud-Estul Asiei. Din fericire, atât eu cât și prietena mea ne-am înghesuit într-una: eu în față, ea în spate. De fapt a fost pentru prima dată când am folosit un astfel de mijloc de transport în Myanmar. Mai negociezi prețul oferit de șofer, și așa accesibil, atunci când știi că vom porni la drum prin efortul depus de el? 

În curând ieșim din forfotă. Trishaw înaintează agale pe aleile înguste cimentate de curând. În Dala există doar câteva străzi pe care circulă mașini. De aceea ai impresia de multe ori că te afli la țară. Din acest motiv mă gândesc la Dala ca la un sat. Unii consideră orașul Dala ca fiind o suburbie a Yangonului. Sunt de acord că va deveni o suburbie, dar nu înainte de a se construi podul care va lega centrul Yangonului de Dala. După ultimele informații din presă construcția nu va începe înainte de 2017. Dar când va începe, după cum avem alte exemple concrete de poduri de prin oraș, va fi finalizată în timp record. 

Localnicii știu unde este localizat atelierul Chu Chu în Dala. Știu, de asemenea, că Chu Chu reciclează plastic. În Myanmar plasticul se găsește oriunde. Practic artizanii își iau materia primă din fața porții. În afară de această sursă deloc neglijabilă care este strada, aceștia vizitează regulat piețele din Yangon de unde se întorc cu saci imenși plini cu pungi de plastic și ambalaje de la cafeaua instant. 

Numele Chu Chu a devenit popular după ce vânzările produselor au crescut la magazinul Pomelo din Yangon. Artizanii locali au fost la început școlarizați de către designeri din afară. Aceștia continuă să lucreze împreună cu localnicii la îmbunătățirea produselor și pentru a testa noi idei. Începând cu acest an Chu Chu a început să vândă direct de la atelierul din Dala. Proiectul s-a dezvoltat frumos, iar acum multe familii din zonă s-au alăturat acestuia, cu cele mai multe persoane lucrând de acasă. Acestea aduc înapoi pungi împletite din fâșii de plastic, coperți pentru protejarea cărților, penare, coșuri de gunoi împletite din ambalajele de la cafeaua instant sau diverse alte lucruri împletite.

 

Localnicii implicați în proiect își asigură un venit constant, într-o zonă care nu abundă în locuri de muncă. Multe familii au reușit în acest fel să își plătească datoriile. Producătorii se întâlnesc regulat pentru a discuta modelele noi, pentru a livra produsele și pentru a participa la școlarizări. Mai nou aceștia au început să prelucreze și cauciucul roților care sunt aruncate. Am studiat măiestria cu care au creat curele, portmonee, huse și chiar covoare. Prietena mea myanmareză a fost uimită de acest proiect.

După o vizită scurtă la atelier ne continuăm excursia pe aleile adormite. Este aproape ora prânzului și este foarte cald. Cu toate acestea, pe ambele părți ale aleii, printre case, stagnează apă amestecată cu gunoi. În Dala nu există un sistem de canalizare și de aceea casele se construiesc ridicate de la sol, cu un poduleț din bambus care face legătura cu intrarea casei. În timpul musonului apa inundă spațiul dintre case. Construcțiile sunt ridicate din bambus sau din ciment, depinde de situația financiară a proprietarului. Unele terenuri sunt împrejmuite cu sârmă ghimpată. "Cei cu bani au început să cumpere teren în Dala. Îl împrejmuiesc așteptând investitorii pentru a încheia o afacere bună în câțiva ani. Prețul terenului a crescut mult în ultimii ani", se plânge șoferul nostru. 

Îl rugăm să oprească când observăm un băiețel întins pe o bancă lungă de lemn aflată deasupra apei și a gunoiului aruncat la înâmplare care scrie de zor într-un caiet. " Își face temele?", mă întreb. 

Intrăm în vorbă cu mama lui care fierbe o cantitate impresionantă de orez pe o sobă cu cărbuni. 

Femeia ne spune că are 44 de ani și șapte copii. Într-un fel simte nevoia să ne explice că a doua zi urmează să fie trimiși de către autorități oameni care să facă o curățenie generală. În excursia noastră de dimineață văzusem doar un singur tomberon de gunoi și la un moment dat două femei care împingeau de un altul. Cu toate acestea consider că autoritățile trebuie să îi educe pe localnici la ce înseamnă să trăiești înconjurat de gunoi și câte boli pot fi evitate cu un minim de igienă. 

Vedem mulți copii jucându-se pe străduțele din fața caselor și aflăm că școala este închisă. Profesorii din Dala participă la o școlarizare de o zi. Șoferul nostru este fericit. Simte că lucrurile se îmbunătățesc. Profesorii sunt școlarizați, iar acum copiii pot să studieze gratuit până în casa a 8 a. 

Ne terminăm excursia cu o vizită acasă la șoferul nostru, după ce îl rog să ne arate unde locuiește. Ne conduce spre capătul orașului, unde începe câmpul de orez. Ochii ni se odihnesc pentru o vreme pe verdele crud al plantelor tinere. Șoferul care acum devenise ghidul nostru își parchează bicicleta și ne roagă să îl urmăm pe jos. După câțiva metri parcurși pe un pământ bătătorit ne aflăm printre locuințe improvizate din bambus. Una dintre aceste case este a lui. 

Câțiva copii din zonă merg după apă, la o pompă aflată în apropiere. Observăm cum doi băieți, unul de nouă și altul de doisprezece ani, își umplu de zor canistrele și gălețile. Apa este murdară. Este apa ce o primesc de la autorități. "Beți această apă?"."Nu, este folosită numai la gătit", îmi explică șoferul. "Pentru băut luăm apă dintr-un lac care se umple cu apă de ploaie în timpul musonului". Pe drum spre debarcader ne arată lacul care este acoperit de vegetație și nuferi. Probabil că nu toți localnicii din Dala au aceleași surse de apă, dar acestea două mi se par periculoase pentru sănătate. 

Am văzut același tip de case de bambus la ieșirea din Yangon, în drum spre plaja de la Ngwe Saung. Aceste construcții din Dala sunt improvizate și temporare. Pământul nu aparține oamenilor. Aceștia plătesc o chirie la un proprietar prosper fără a primi însă vreo asigurare că nu vor fi evacuați în cazul în care apare vreo posibilitate de investiții pe acel teren. Chiria anuală este de MMK360,000. Fiecare familie de acolo are o poveste tristă în spate, precum cele pe care le-am citit în cartea "Pe drumul spre Mandalay" a lui Mya Than Tint. Părinții șoferului nostru s-au despărțit cu mulți ani în urmă și ca urmare au vândut casa comună din Dala. În mod ironic aceștia locuiesc acum unul lângă altul în două case din bambus separate, lângă copiii lor. Frații și surorile ghidului nostru locuiesc în apropiere unii de alții. Zece oameni, adulți și copii, locuiesc în cele două camere mici ale șoferului nostru care împarte casa cu familia fratelui său.

Șoferul are 38 de ani, 3 copii, a terminat 2 clase (fiind cel mai mare dintre frați a trebuit să lucreze pentru a aduce un venit suplimentar familiei destrămate), închiriază o trishaw în fiecare zi pentru care plătește o taxă de MMK1,000 și câștigă în medie zilnic MMK6,000 (aproximativ 5Euro).

În momentul în care ajungem la debarcader și vedem numărul mare de șoferi de trishaw care așteaptă potențiali clienți mă întreb câți oameni se află în aceași situație grea ca și omul pe care l-am lăsat în urmă. 

Turistul observă, iar întrebările nu întârzie să apară. De multe ori nu primește niciun răspuns deoarece prea puțini localnici vorbesc engleza. Străinul care locuiește de o perioadă în Myanmar, când face astfel de vizite, insistă să primească un răspuns și încearcă să înțeleagă cum funcționează sistemul. Este de multe ori dificil. Majoritatea turiștilor își vor aminti de Dala ca de un oraș înghețat în timp, cu alei prăfuite și murdare, cu localnici prietenoși, cu o inițiativă de reciclare a deșeurilor din plastic de admirat și multiplicat și cu o pagodă cu un călugăr mumificat aflat într-o cutie de sticlă. 

Eu am plecat gândindu-mă la viitorul neexistent al acestor oameni și mai ales la greutățile zilnice pe care copiii le trăiesc. Cu toate acestea sunt fericiți, zâmbesc, se joacă, aleargă și salută cu un "Bună!" zgomotos. Nu au trăit niciodată mai bine. Îmi voi aminti de acest lucru toată viața. Nu am voie să uit!

19 July - Martyrs' Day

Today is a day of remembrance in Myanmar. The people commemorate and remember Bogyoke (General) Aung San who was assasinated on the 19 of July 1947 in Yangon.

To this day General Aung San remains one of the most popular and beloved iconic figure in the country mainly due to his tireless struggle for an independent Burma.

inside the Secretariat building

He is considered the Father of the Nation, a personality loved by the people. Sadly his vision of unity in diversity for all Myanmar's ethnic groups remained just a dream the day he was assassinated in Yangon, on the 19 of July 1947. 

Today, 19 of July, I also think at the struggle of this resilient people who kept its faith in the future. Without their constant struggle for survival, freedom and human rights the country would today not be on its way to democracy and development.

Not a single day passes by since I arrived in Myanmar without seeing, reading or hearing about the constant struggle of Myanmar's diverse population. The causes for this continuous struggle, in many cases for survival, are multiple: internal conflict, natural disasters, corruption, lack of education, economic hardships, lack of proper sanitation, and deathly diseases. The suffering is not recent. The past proved to be a difficult one for this country with a long and agitated history of colonialism, war and oppression. The Burmese kings and Great Britain, the colonial power who ruled Burma for over 120 years, proved to have little consideration for the people's needs. Not long after the country's independence from colonial rule, the military took power. The ordinary people suffered even more with Myanmar becoming one of the most impoverish countries in the world due to internal fights between the Burmese army and the ethnic groups, economic mismanagement and international isolation following economic sanctions imposed by the United States and European Union. In the past years the political climate slowly improved. Last year, in the general elections, citizens were able to cast their vote freely. As a result Myanmar is now a young democracy but still very much a developing country. The people's hopes and expectations are high. It is for the first time in many years that they look up to their rulers with admiration and belief. 

People visiting the Secretariat building in Yangon

Myanmar is a country with over 50 million people who belong to eight major ethnic groups:  Bamar, Shan, Kayin (Karen), Rakhine, Mon, Kayah and Kachin, and numerous ethnic sub-groups. Despite the national ceasefire agreement which was signed between the army and a majority of ethnic armed groups, fighting still continues in some parts of the country. The ones who suffer most are the villagers from these areas who are affected by continued armed conflict. They struggle to survive from one day to another. Thousands became refugees in Thailand. Many were not able to cross the border in their flight and are now part of the countries tens of thousands of Internally Displaced People. Their survival in the Myanmar jungle is hanging on a thread of international support quite often. The children fall sick with malaria and fever. Their only meal during endless days is rice. They live in a constant fear of being attacked. Last but not least you have the Rohingya's plight to be recognised as a minority in this country. With many thousands currently housed in displacement camps following inter-ethnic violence in 2012, the end of their struggle is still far from sight and the issue remains very sensitive. 

Migration inside the country is mainly forced by the economic hardship. The rural exodus towards the cities where many arrive in the hope of a better life often remains unfulfilled with many struggling to make ends meet. Many are day labourers and often work on the countless construction sites in dire conditions. The small income they receive is sent back home to support their family. But you also see children working at the tea shops in Yangon, serving clients, washing dishes or cleaning the tables. In the evenings or mornings you find them at street crossings hoping to sell jasmine flowers or water bottles to the drivers. What an unsafe place to be, as some street-vending children are being hit by speeding cars! The destitute parents risk their children's life out of desperation. These families' situation will not improve without support from Government. In Myanmar there is no social safety net. There is no pension system, and only recently work contracts and a minimum wage have been introduced.

In Myanmar's press you often read sad news or stories. Mothers with small children abandoned by their husbands, orphan children trying to survive on their own, the drama of people with disabilities and the discrimination they face, the uncertainty of the future for the young people who interrupted school at a young age to support the family's income, the drama of the scavengers looking for jade (and other precious stones) caught by landslides, and so many more.

Stories of abusive land expropriation are frequent in the newspapers. People who used the land for decades are forcibly pushed out. While driving out of Yangon you notice the squatters' homes on the city's outskirts. The inhabitants are mostly the displaced families or the young working force who moved to the big city by promises of a better life. Their current living conditions are worse than in the places they have left. The diseases flourish in this environment which sees high water in the rainy season and which is overflowing with trash due to the absence of a proper waste management and sewage system.

Because of the elusive promises by unscrupulous human traffickers you still have today thousands of Myanmar people working as slaves on fishing boats in Thailand. Their working conditions are indescribable, with no pay and endless months at sea. The Government tried to address the problem under international pressure but without a strong regional crackdown on this phenomenon reports of human trafficking and modern-day slavery will continue to be reported by NGOs or the press.

Natural disasters are no less frequent in Myanmar. The last major natural disaster which happened in 2008 caused the death of more than 120000 people. Every year, during the monsoon season landslides happen in some of the country's region with high causalities due to poor constructing materials and lack of information on the dangers of building houses in high risk areas. Last year's floods cost the lives of dozens of people and destroyed thousands of houses, schools, hospitals and other buildings. More importantly it destroyed the livelihoods of thousands of people whose fields were flooded and whose harvest was ruined.

Actually the Government is lacking proper funding for two of the arguably most important sectors: education and health. An urgent switch in the country's policy priorities is needed.  The Nobel Peace Prize laureate, Daw Aung San Suu Kyi, the daughter of Aung San has a difficult task ahead. She needs to rise to the expectations of all the people of Myanmar. There is no doubt that the most challenging period of her life has only just started. 

Today is a day of remembrance. The former house of General Aung San, now a museum close to Kandawgyi lake, has been cleaned and refurbished for weeks, the streets around the house have been repaved, the house's gardens trimmed. 

Huge numbers of people waiting to visit the Bogyoke Aung San Museum

The Secretariat (or the Ministers' Building), the building where General Aung San was assassinated together with six cabinet ministers, was today opened to the public. This year there were record numbers of people waiting to visit these places despite the rain so that they could pay their respects and remember the great General. I joined them. 

My article in Yangon Literary Magazine

My article about the windows&balconies of Yangon was published online in the Yangon Literary Magazine (YLM).

YLM is a recent "new platform for emerging poets, writers, and artists. We aim to encourage artistic and literary creation, to raise awareness about the plethora of new literature in Myanmar, and to share the work of anyone whose art deserves the exposure it otherwise might not receive." 

I wish them good luck!

You can find my article here.

My article in Rambutan Literary

My article about the fascination of Yangon's old downtown was published in the first online issue of Rambutan Literary.

Do Nguyen Mai, the Editor-in-Chief says about this online magazine: "the lack of Asian literature and art in general has always felt othering to me — however, in an already undiverse creative scene, the lack of prominent Southeast Asian creatives within the Asian literary community struck me as a reflection of not only the alienation of Southeast Asians from dominant Western society, but also the alienation of Southeast Asians from an Asian community so influenced by East Asian culture. With the creation of Rambutan Literary, I hoped to help fill the gaps previously disallowed Southeast Asian creatives."

Check out my article (this time without photographs) here.

Yangon's rainy season

Hla Day - how I see it!

Hla Day is a wordplay of Myanmar and English words meaning Beautiful Day. Hla De translates as beautiful from the Myanmar language. Hla Day is a new social enterprise which, in the coming days, will open a shop selling Myanmar souvenirs with a contemporary design. Their clients are mainly the tourists and the expat community in Yangon. 

Unfortunately behind the creation of Hla Day lies a sad story. Much has been written and commented about the reasons why the founder together with the lead designer of Pomelo were literally pushed out of their business. These reasons are still not totally clear to me. I keep my opinion, when an enterprise, even a social one, becomes too successful nasty things have a higher chance to happen. Like Myanmar Times rightly said the people involved in running the business had different views on "how it should develop in the future".

In brief, the Hla Day founders created several years ago the popular Pomelo shop. I remember my short visit back in 2013, being on a mission of a few days in Myanmar. I popped up in the shop at around 9pm to buy some souvenirs for the family back home. I spent more money than I planned but I could not hold back from such beautiful designs like the beads and recycled jewellery, the hand-made scarves, the table cloths and the traditional paper toys. The products had that modern twist one still cannot find anywhere else in Yangon.  Back in 2013, you could only chose between Bogyoke market and Pomelo to buy souvenirs. There was this great opportunity to develop the highly productive sector given the influx of tourists eager to spend their money on hand-made, unique and not mass produced gifts. Pomelo did a great job by employing producer groups, artisans, and disadvantaged people. They took contact, discussed, taught and trained the talented locals and finally through the selling of products helped them to become financially stable and to grow their business. More than two years ago, when we finally arrived in Myanmar, I immediately visited the shop. I was amazed by the impressive array of products compared with the previous year. Pomelo grew rapidly and together with them also the producers. I started to buy more gifts for me, the family back home and friends. I took my family and friends there. I wrote an article on my blog. With other words, I became a fan. 

After the split, Pomelo became Pomelo for Myanmar and recently has undergone a shop redesign. They thirst for a new identity. Understandably.  I went recently to check out the new shop. The first thing it struck me was the security guard present at the door. The new design is a modern one bringing more colours to the place. But for me something is still missing. From one of the corners I looked at the whole concept: layout and products together. The new management did not succeed, in my opinion, to successfully reinvent the shop. There are only a few new products but which did not prove to me the same ingenuity I was used to from the old Pomelo.

The Hla Day shop has an amazing venue. It is located in the same building and on the same floor with Rangoon Tea House (RTH). I can already imagine some beautiful events both enterprises will come up with. The RTH is a well-known restaurant which serves delicious reinvented local food and which boosts an impressive tea selection. Today, while visiting Hla Day, I could not help but think at the tourists I saw in the dry season visiting Pomelo after having lunch at the next door Monsoon restaurant. Between the two restaurants I prefer the cosiness of RTH. I believe Monsoon became too popular (and a place to have a lunch set menu for large groups of tourists) to keep the standards of quality food. It happened twice that my food at Monsoon came after a very long waiting time and on top of it was already cold.

I very much look forward to the Hla Day shop. I look forward to the new products which I know only people who lived for many years in the country can design. I saw today some of the new designs. One word: hla de! Their designs and materials come from the deep understanding of the country's culture. The more you live in the country the more you understand the people and you win their confidence and enthusiasm for new projects.

New products: a new fashion line!

 

New products: ceramics, and many more...

As regards the producers I have some good news confirmed from seeing some products both in the Pomelo and the Hla Day shops: some will sell to both stores. Some will only produce for one of the shops. I wish both social enterprises good luck, because I am interested in the well-being of the Myanmar producers, but if I were to bet on a success story I would chose the Beautiful Day! Because entering the shop today, which is still work in progress, I was welcomed with smiles and hope and a designer who was motivated to show the visitors that she does not lack new ideas. But we need to have patience she told me. True but I am sure they will have some beautiful days ahead.

Good luck!

An already impressive website here.

Address: 81 Pansodan Street, 1st Floor, Lower Middle Block, Yangon, Myanmar

(on the same floor with Rangoon Tea House)